Mi-am lăsat creierul pe o bancă în parc și am plecat la cumpărături doar cu inima. Să vezi ce a făcut! A cumpărat tot ce e frumos și strălucește; n-are pic de rațiune! S-a împiedicat, a căzut, s-a ridicat…De parcă i-ar păsa! A luat-o pe același drum pe care-l cunoaște.
E puțin rebelă, puțin mai mult și face tot ce vrea. Parcă tot ce face e anapoda, parcă își dă singură cu cioncanul peste degete. N-am mai suportat. Mi-am luat inima în dinți și am dus-o pe nenorocită pe drumul spre parc. I-am spus că e mai frumos pe acolo, mai aventuros. A zis da fără să clipească.
Dar ce să vezi? În lipsa noastră creierul făcuse deja câteva strategii să refacă ce a stricat inima. A construit un zid imens, apoi mai multe, o fortăreață pentru ca nimeni vreodată s-o mai găsească pe inimă. Și o perioadă a mers. Până când inima a luat-o pe câmpii și a găsit o fisură, folosindu-se de arma creierului: Rațiunea.
Și dusă a fost. Acum o căutăm s-o închidem într-un labirint să nu mai iasă în veci de acolo. Urmele sunt clare. Acolo unde e bucurie, sunt și urme de inimă. Acolo unde e iubire, e și inima. Acolo unde își bagă creierul coada inima e suferindă. Dar creierul tot caută mijloace prin care să izoleze inima. Nu înțelege că răspunsul este armonia dintre creier și inimă.
Lasă un răspuns