N-am mai scris o perioadă! (hei, cine ar crede aceasta:)) Ba da, am făcut-o, dar nu sunt lucruri pe care aș vrea să le fac publice. În ultimul timp am dat de oameni din trecutul meu care m-au întrebat dacă mai scriu. Ca și cum ar fi ceva ce face parte din mine
. Cum aș putea să n-o fac din moment ce e ca o terapie?Mă expun pe o foaie ce obișnuia să fie goală și tot ce mă macină dispare. E un sentiment prea frumos și eliberator ca să pot renunța.
Ok, aceasta este mai mult decât o postare de beauty, mi-aș dori să mă pot rezuma doar la atât, doar că uneori devin profundă pentru că am nevoie să fiu această persoană.
Voi vorbi despre un burete konjac pe care l-am descoperit de abia acum și mi-aș fi dorit să se întâmple mai devreme. De ce? Este o metodă foarte faină de a te demachia. Este mai degrabă legat de un sentiment plăcut pe care-l am vis a vis de el. E un produs ce are contact mai mult cu fața, așa că devine aproape ca o legătură. Și efectul e fain, pielea este exfoliată și fină, iar în timp se simte și mai bine.
Iar mascara waterproof este tot legată de un sentiment. Nu am cum să nu mă simt bine în legătură cu ea. Am descoperit-o într-o perioadă foarte fericită, iar scopul era să am gene lungi în timp ce intru în mare. Puțin amuzant, nu? Cam da dar am o scuză, aveam 16 ani. Iar acum este un produs preferat deoarece îl asociez cu acea perioadă, acele trăiri. Pot ieși din casă fără ca ploaia sau marea să mă facă să arăt mai puțin drăguță;))
Cred că unul dintre motivele pentru care iubesc atât de tare cosmeticele este contactul direct cu pielea și senzațiile pe care mi le oferă prin miros și atingere. Aproape că suplinesc prezența umană, sunt acolo pentru mine oricând.
De câteva zile am căpătat o nouă frică. Mă gândesc aproape obsesiv cum ar fi să nu mai fiu a doua zi. Cum ar fi să știu că nu am făcut toate lucrurile pe care am tânjit să le fac și să nu spun lucrurile pe care le simt. Așa că am trecut la acțiune, spun mai des ceea ce cred, fac toate complimentele pe care vreau să le fac. Cum mă simt? Ușor bine, ușor ciudat pentru că e cam dificil să trezesc în mine sentimente reprimate.
Am pierdut o bătălie de curând. Nu am putut să mai scriu aici pe blog. Dar am pierdut-o prin faptul că nu am avut capacitatea de a anticipa, iar celălalt (Ceilalți sunt infernul, Sartre) a câștigat-o prin absență. Destul de mișelește dacă mă întrebi pe mine. Dar mă vindec, sunt în proces. Am reluat scrisul, e primul semn, al doilea e că zâmbesc mai mult. Atât, pa!
Lasă un răspuns