..Și a fost doar o alegere care m-a dus pe un drum pe care dacă nu mergeam nimic din tot ce există astăzi nu s-ar fi întâmplat. Au fost cel puțin doi am în care m-am luptat cu mine să înțeleg ce se întâmplă, apoi încă vreo doi de mediocritate.
Mă tot gândesc că de nu aș fi luat acea decizie, în acea perioadă nu l-aș fi cunoscut niciodată. Nu era tocmai persoana pe care aș fi oprit-o pe stradă s-o întreb ceva. Și nici nu cred că la acel moment aș fi avut curajul s-o fac. M-a făcut să mă simt vie un timp, simptomele oboselii pe care o resimt mereu nu le-am simțit atunci.
Și apoi după ce am avut acel surplus de serotonină și dopamină și toate substanțele pe care creierul le asociază cu fericirea au plecat în vacanță și nu s-au mai întors. E atât de bizar să simți fericirea absolută, să știi că există undeva în lumea aceasta, dar să nu mai ai acces niciodată pentru că „you do not own me, I do not own you”, cum spuneau versurile unei melodii.
Sunt vreo 5 zile de când sunt în faza de a accepta că telefonul nu o să mai sune, că nu o să mai primesc vreun mesaj și că e posibil să nu ne mai vedem niciodată. Dorm prea mult, când pot dorm, poate uit, poate subconștientul încearcă să rezolve situația, poate el știe că nu se mai întoarce și că n-a simțit atât de intens.
Mă vindec și un semn este că scriu despre aceasta fără enervare, poate doar resemnare. Nu regret că am cunoscut acele stări de euforie, dar mi-ar plăcea ca oricine care vine în viața mea să nu fie nevoit să treacă printr-o eternă comparație și respingere.
Sper să se termine, durează de prea mult timp…Și poate nici nu aș fi avut nevoie de cineva să mă salveze dacă nu aș fi sunat la acel număr, dacă nu aș fi luat acel drum. Și rămâne întrebarea: Oare aș mai fi putut să simt la fel de intens?
Lasă un răspuns